Una dintre lecţiile pe care încă le ţin minte de la orele de actorie sunt cele care ne provocau să vorbim despre “jocul” colegului nostru, însă discuţia nu trebuia să meargă spre “dacă ar fi făcut aşa…” sau “mi-a plăcut, păcat că…” sau “i-a ieşit bine, doar că a uitat să…”. Pur şi simplu erau interzise aceste critici şi păreri personale despre cum a jucat celălalt. Încă nu eram critici de teatru pentru a putea bate părerea noastră în cuie pe un perete.

Lecţia era “învaţă să-nveţi”

Profesoara nu era interesată de limbajul nostru academic şi nici măcar de atitudinea pe care o aveam în momentul discuţiei de după “joc” (de ce-i spun joc? pentru că tot ce făceam acolo era un joc şi asta fac toţi studenţii la actorie, se joacă….şi spuneţi-mi voi mie că nu-i fain să te joci). Ne era greu să trecem peste atitudinea studentoactoricească pe care încercam să o avem în momentul discuţiei. Însă rolul nostru nu era să vorbim despre colegul nostru, noi trebuia să învăţăm. Pentru că noi nu ştiam să învăţăm. Credeam că tot ceea ce facem e bun, credeam că doar metoda noastră de prezenţă scenică e bună şi celălalt o face prost. Vroiam să fim actorii care îi ridică pe ceilalţi actori. Vroiam să strălucim pe scenă şi lumina noastră să fie mai puternică decât a colegului nostru. Eram egoişti, pentru că nu ştiam să învăţăm.

Scopul acestor discuţii era să învăţăm de la noi. Discuţiile pe care le demaram trebuiau să aibă mai mult decât un simplu conţinut de cuvinte şi litere. Trebuiau să ducă la un material perfect, pus apoi pe scenă de către noi din cuvintele folosite la discuţii. Însă prea de puţine ori reuşeam să facem acest lucru. Nu puteam duce discuţiile la un nivel mai înalt. Nu puteam ridica standardul cuvintelor şi să le dăm material. Totul rămânea acolo, la nivel de cuvinte. Pentru că nu ştiam să învăţăm să-nvăţăm.

Şi parcă la fel e şi cu campaniile acestea on-line. Nu vrem să-nvăţăm să-nvăţăm, vrem să le lăsăm la acelaşi nivel cu aceeaşi atitudine şi aceeaşi stare. E doar atât, o campanie care crează un buzz, nişte bănuţi şi rămâne în urmă. Nimic nu s-a schimbat după campanie. Ştiu, sunt şi eu de vină pentru că nu reuşesc să duc o campanie până la limita puterilor mele, crezând că doar un articol, câteva sharuiri şi RT-uri vor ajuta să creeze un buzz. Nu mă refer la campaniile plătite sau campaniile pro-bono. E campanie, trebuie să aibe un impact în jurul oamenilor. Nu doar a celor care sunt pe twitter. Campania trebuie să ajungă şi la cei care sunt on-line dar nu au twitter şi nu folosesc facebook ca un alt instrument social media. Mă-mbăt cu apă rece şi atât. Poate ar trebui să-nvăţ să-nvăţ şi din alte campanii. Şi dacă voi avea şansa să îi ascult pe alţii care vorbesc despre campaniile la care au participat să pot să-nvăţ mai multe şi apoi să pun în practică. Să creez din cuvinte un material perfect pentru următoarea campanie.

Dar până atunci…voi continua să-nvăţ să-nvăţ de la alţii…

Posturi similare

• No Related Post